De ziua ta as vrea să-ti scriu
Un gand frumos si sa cuprinda,
Tot ce-as dori sa-ţi dau...sa fiu
Prieten bun...poate oglinda.
Dar Doamne cum m-a părăsit
Tot harul sa mai pot fi sincer,
Si mi se pare depasit
Sa mai privesc cu ochi de inger.
Prin versul meu, tristeti ti-aduc,
Nelinistea zvacneste-n vers,
Prin adevar simt ca produc
Reactii in sens invers.
Si poate par de-neinteles
Insa tot harul a adormit,
A fost inchis...poate l-am sters
Cu ochiul orb si parasit.
Insa e ziua ta si vreau
Sa nu vorbesc nimicuri...poate,
Ma tot intreb ce sa iti dau
Pe mine sa ma poarte.
Am rascolit, am cautat...
Cuvintele! Ar fi ceva...
Insa ma simt in gand sarac,
Si ce-a fost bun parca-am uitat.
Dar totusi e ceva in suflet,
Ce-mi umple plin fiinta,
Spre cer cand gandul mi-l indrept
Si-mi sterge suferinta.
Din plinul asta voi sa-ţi dau:
Primeste-n dar prietenia,
Si lasa-ma din ea sa-ti iau
Necantarind, nemasurand...aceasta-i bucuria.
Mi s-a umplut din nou cuvântul
Si se revarsa din priviri,
Mi-atât de drag intreg pământul,
Un zbor ciudat de fericiri.
Privesc la cei din jur străini,
Căci năzuintele diferă;
Mă smulg cu dor spre inălţimi,
Cuprind in ochi o altă eră.
Urechea mea a amutit,
Nu vrea să mai asculte,
Decât cum bobul incoltit
Işi crapă coaja-n frunte.
O, Doamne, nu mai judec, nu,
Desi sunt apti de judecată,
Ci clipa sfântă de acum
Cuprindă lumea toată!
E primavara, da, şi-ai zice
C-am inverzit din nou si eu,
Mi-e dor de lanuri si de spice,
Mai mult...mi-e dor de Dumnezeu!
Timpul azi l-am petrecut
Doar cu Tine Doamne Sfant,
A fost lesne si plăcut
Sa-Ti vorbesc şi să Te-ascult.
Chiar o zi întreagă a fost
Ca secunda zburătoare
Dar nimic nu-i fără rost,
Chiar de trece, chiar de moare.
Ti-am cântat, ti-am spus cuvinte
Care pot să le repet,
Toate câte port in minte
Le păstrez cu drag in piept.
Stiu că esti acolo Sfânt
Si-nverzesti tot ce-i uscat,
Din pământ imi dai cuvânt
Si din pace cuvantat.
Imi dai inimă făclie;
E un foc ce nu distruge,
Este focul apă vie,
E lumină...si chiar curge.
Tumult de voci sparg orizonturi
Iar raze-sulite străpung
Perdeaua norilor si soluri
Cu freamăt dulce si prelung.
Crini albi deschid molatec
Corole. Intinse trâmbite spre cer,
Anuntă veacul cel dogmatic,
Închis in urbe si stingher.
Natura naste din trotuare
Brusturi si trandafiri altoi,
Iar fruntea aceea visătoare
Va scrie versuri pentru ploi.
Ce rol abstract in poezie
Si in natură glasul şters,
Cu zgomot bont de fierărie
Masini cârtesc in al lor mers.
De ce-aţi luat mai mult
Din Mina-ntinsă dinspre cer?
Natura plânge, o ascult...
Cu ploi acide din Homer.
Doamne in cerul Tău mă chemi prin foc,
Ca fierul înrosit mă simt,
Şi aripi nu-mi dai ca să pot
De arsita sa fug si să mă sting.
De scriu un vers pe "eu" infrâng
Iar pacea ce-mi cuprinde tâmpla
E pulsul Duhului cel Sfânt,
Puterea vietii...cârma.
Promis-am să mă sorb din lume,
Promis-am să păsesc profund,
Promis-am Doamne să Te strig pe nume,
Promis-am ca mereu să plâng...
Promis-am c-o să scriu din nou
Şi c-o să tac o lungă vreme,
Promis-am Doamne alt ecou
În infinitul vietii mele...
Şi azi promit a mia oară
C-am să mă nasc în orice clipă,
Chiar daca naşterea o să mă doară
TU, să-mi dai...pene pe aripă!
Şi dacă o să uit ce-am zis
Promite-mi Doamne c-o să-mi dai
Amintirea unui vis...
Că m-am născut al Tău în Rai!
Aş vrea să mai strivesc poteci
Cu paşii mei de rouă plini
Şi să respir vântul prin crengi
Şi-al lunii clare zâmbet fin.
Să-mi umplu ochii cu imagini
Şi să le duc cu mine-n iarnă,
Când recitesc aceste pagini,
Să reânvie fără teamă.
Păduri şi câmpuri înverzite
Sunt ale mele părti din suflet,
Şi plâng când iarna înmărmurite
Le regăsesc fără de cântec.
Aş vrea să mai strivesc poteci
Zâmbindu-mi cerul plin de stele,
Şi să respir vântul prin crengi
Cu arome dulci...de viorele.
La apogeu destinul cambrat pe adevar
Si functia de stimul o poarta doar privirea,
Macelul dintre pleoape e lacrima de nufar
Iar timpul ne e tatal la brat cu nemurirea.
Flegmatic este pulsul la încheietura mâinii
Resuscitat de patimi volupte si flamânde,
El hacuie dogmatic fapaile fapturii...
Ca lacrima de noapte prin zile ce patrunde.
Nestiutoare sunt eu de întelesuri simple,
Culegatoare de stele si cutezanta în vise...
Adun în doua palme bataile lor ample,
A celor doua inimi de moarte neatinse.
Din cerul meu de gratii îngeresti
Cazut-am peste gânduri, peste abstractii fine,
Calauzita de patimi si mofturi pamântesti
Am rascolit ideea si lacrima pe sine.
Mai virtuasa ca marea si singura ca luna
Am lacrimat chemarea spre tarmuri afrodite,
Si tot asa se stinse si pacea ca si spuma
Din cupa voluptoasa cu vinuri învechite.
Stridentele imagini nascute din pacat
Înconjura defunctul izvor al puritatii,
Cu lacrimi selenare un vânt clasicizat
Împrastie dogoarea arzândelor libratii.
Azi nasc cuvinte înselatoare
Sa îndulcesc tristetea ei,
Ca viata trece si rasare
Doar praf uscat din flori de tei.
Si mâna muta care odata
Mi-a sters umil un gând hai-hui,
Îmi este mie astazi tata
Desi e mama orisicui.
Ca un copil la pieptul ei
Ma strâng si plâng înselator,
Findca mi-e draga ca un tei
Cu glasu-i flori si bratu-i dor.
As vrea sa o iubesc mai mult
Dar vremea-i trista fara leac,
Si-o las pe ea ca un tumult
De ape dulci sa-mi fie veac.
Un petec de hârtie, un capat de creion,
O masa, o lampa si-un stecher de carton.
Doar visul ma mai stie si-n vise ma simt om,
Iar stimulul mi-e setea de dale de beton
Din care sa-mi fac trepte sa urc spre esafod.
Materialnica vointa vreau sa o simt deplin,
Sa ma întepe dorul, sa-mi picure venin,
Antibiotic contra durerilor de dinti
Atunci când strângi puternic maxilarul
Si... pumnii când te minti.
De-ar fi explozie în suflet, de-ar fi ceva sa fie
Sa-mi poarte staruinta perdelele de lut,
Vibreze în amiezi lumina ce o stie
Doar gândurile mele sau visul dedemult.
O, ce vorbarie goala, ce cuvinte fara duh!
Mai striviti-ma odata între pleoape...sau ma duc.
Purtam o frunză mică-n palmă
Şi mă vedeam ca ea zăcând,
Cu alte frunze laolaltă,
Sădeam culoarea pe mormânt.
Şi o păstrez să-mi amintesc
Că viaţa-i scură cât o rouă,
Şi visul azi să-mi împlinesc
De mai trăiesc o zi sau două...
Aş vrea să scriu un vers, să cânt,
Să mă arunc spre cer curat,
Mă doare pasul dinspre gând
Şi-n podul palmei neumblat...
Aş vrea să caţăr Polul Sud
Şi polii încă neumblaţi,
E parcă totul atât de scund
Când porţi în tine munţi înalţi...
Vibraţii de spaţii şi legende
Tresaltă-n goluri amorţite
Şi, punctuală în viaţa mea se pierde
Secunda. Orele scrumite.
Se cutremur stelele din ochi
Captând întunecimi lucide,
Iar forma lor în cea de stropi
Se pierde-n adâncimi aride.
Obrazul meu ca din tezaur
Devine de-un albastru pur,
Iar moartea-n joc e aspru faur
Ce-mi pune buzelor contur.
Hazardul vieţii ne e moartea
Clădindu-ne din ia virtuţi,
Conteaza cum se închide poarta
În urma ta şi-a celor mulţi.
Un cer de-o cocleală verde purta
Veşmânt mediocru de împrumut,
Prin ceaţa-i murdară se mai zărea
Un capăt de zi ce fusese plăcut.
Cu braţe ca ramuri de plopi muribunzi
Apare înserarea mâhnită şi rece,
Cu umerii goi şi obrajii rotunzi,
Încearcă la ochi să mă lege.
Mi-alungă uşor cu strigătu-i surd
Plăpânda segvenţă de lumină stelară,
Iar braţele-i sumbre în dansu-i rotund
Întunecă clipa şi-n mine strecoară
O frică de noapte, de calm interzis...
Aproape tăcut şi-aproape ucis,
Pe panta nocturnă mă simt ca prelins.
În ochi mi se-aşterne o boare de vânt,
Un sunet de liră îmi pare că ascult.
Privesc împrejuru-mi cum toate aţipesc,
E seară...e noapte şi toate pălesc.
Inima-mi bate, ar vea să mai spună
Şi azi cât de mult iubesc să trăiesc
Chiar dacă cerul se zbate-n derută,
Iar crengile plopilor albastru-i rănesc.
Zvâcnesc de puterea ce-mi iscă în ochi
Acea strălucire flămândă de viaţa,
Şi simt cum mă nasc din mijloc de gropi
Mai plină de vise, mai dură-n speranţă.
Să fie de vină o clipă fugară,
Un gând adormit sau bine ascuns?
Apoi m-am simţit golită, de ceră...
Din tot ce există pe mine m-am plâns.
